Inexplicabil
Se gândea mereu că nu avea ce face acolo. Nimic nu o va
face să se simtă bine în compania unei gazde atât de ciudate și dure cu ea. Ce
căuta în pustietatea societății? Nu era acel gen de persoană…Nu
pierdea vremea aiurea. Și totuși, în acea seară, cimitirul inimii sale părea
singurul loc unde și-ar putea pune gândurile în ordine. Se simțea…abandonată și
nefolositoare. Nimănui!
De ce era atât de absorbită de întuneric? De ce se dădea o bătălie chiar pe
teritoriul ei sfânt? De ce primea săgeți în suflet? Nu, nu săgețile
lui Cupidon…Nu putea fi adevărat. Tot ceea ce o făcea să tremure, toate acele
amintiri se întorceau acum în mintea ei adormindă, îi străbăteau străfundul și
apoi zburau până la cer, ca niște vulturi însetați să provoace suferință și
durere. Iar ea era ca un cobai. Stătea, lăsând picături de apă moartă să i se
prelingă pe obraji, fără să riposteze, să se revolte împotriva a tot ceea ce o
dobora. Dar nu putea…Nu putea să își exprime opinia, nu putea să strige după ajutor: nu avea voce! Vedea umbre apropiindu-se, apoi
depărtându-se. Era inutil. Ceea ce vedea înaintea ei era ca o oglindă :
peste tot ea. Ea, suferind. De ce trebuia să treacă prin asemenea
chinuri? De ce se simțea prinsa într-un loc unde își amintea tot ceea ce
a fost vreodată? De ce nimeni nu o băga în seama, de ce era îmbrăcată în întuneric, și goală în lumină?
Ah, dacă s-ar putea ridica și ar
putea învinge sentimentul ce o ținea captivă, s-ar fi eliberat ? Se întreba de ce, atunci când reușea să stea pe propriile
picioare, veneau ei din urmă și o doborau, o îngenuncheau în fața propriei
sale șanse de scăpare, în fața sentimentului de vinovăție și în fața destinului
ei, conturat în mină de creion roșu. Ar fi putut sări, ar fi putut fugi, lăsând în urmă regretele. Dar eșuase…Așa cum o făcea mereu! Poate era prea dură cu ea…Dar nu! Nenorocita! Nu știa să își poarte de grijă. Călca
mereu în bălți, iar apa parcă o trăgea la fundul problemei, la fundul
lacului. Era prizoniera eșecului! Da, asta era! Ar fi putut arunca
toate acele amintiri în van. Dar nu o făcuse. Acum îndura lovituri și
batjocore.
Dar nu
vor dura pentru o veșnicie…La un moment dat, totul se oprește, așa, brusc, ca
prin minune. Nu, de fapt, nu e așa. Te atrage, te prinde, te târăște, până tot
sângele îți rămâne împrăștiat pe mâinile vinovaților. Te ucide fără milă, pentru
că așa e viața, ucigătoare, nedreaptă. Este un urcuș, dar priveliștea e
grozavă!
Iar atunci când în sfârșit ajungi în
vârful muntelui, te răstoarnă. Apoi
te trage în cel mai urât loc posibil. Și te duci în suferință.
Sau asta
e doar o poveste…
Copyright © 2012 Acesa
All rights reserved
~Ronnie
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu