Cum a început...

Cum a început...

-Și de când îți plac ție asiaticii ăia?

E o întrebare pe care încep să o aud tot mai des în jurul meu, și m-am gândit că din moment ce e prima mea postare și se întâmplă să fie 5 septembrie (ziua în care împlinesc 2 ani de când am această pasiune), să încep cu începutul. 

1st

Prima dată când am intrat în contact cu Japonia a fost pe la 4-5 ani. Stăteam zilnic tolănită pe patul din camera părinților și priveam fascinată ecranul televizorului. Viața cu Louie, Spioanele, Ce-i cu Andy?, toate mi-au umplut copilăria. Dar venise o vreme în care mă săturasem să revăd aceleași episoade din nou, și din nou, și...

Așa că, cercetând atentă fiecare colțișor al programelor TV pe care această unică și indispensabilă invenție mi le-ar fi putut oferi, am nimerit pe Animax, un canal cu anime, celebrele desene animate japoneze. La vârsta aia, nu știam să citesc. Mă chinuiam eu să descifrez o carte pentru copii, dar să am pretenții de citit subtitrări...?

Însă încă de prima dată când am descoperit anime-urile, m-am îndrăgostit de limba japoneză. Nu, nu era acel gen de pasiune copilărească: ce limbă frumoasă! mergem mai departe.

Stăteam ore în șir, de la 20:00 când se deschidea programul până la 22:00 și priveam cu gura căscată acele animații prea frumos făcute. Numai părinții mei știu cât se chinuiau să mă trimită la culcare...Adormeam, iar a doua zi mă trezeam cu dorința de a se face iar 20:00 pentru a mai auzi măcar o dată sunetele alea distractive.

La început, în toată naivitatea mea de moment, credeam că e o limbă special inventată pentru respectivele animații, dar cu timpul am realizat că era imposibil. Am continuat așa până la 6 ani: seară de seară ascultam japoneza, fără să știu că așa i se spunea, și ori de câte ori intra tata în cameră, aveam același dialog:

-Tati, ce limbă e asta?

El stătea puțin, asculta, se gândea, apoi îmi dădea un răspuns pe care mereu l-am găsit enervant:

-E o limbă asiatică, dar nu știu exact care.

Dar de când începuse școala, cine mai avea timp de desene și lenevit în pat? 

2nd

La aproximativ 2-3 ani de când am renunțat să mă uit la anime-uri, mi s-a întâmplat să mă intersectez din nou cu ele. Ciudat este că nici măcar atunci nu reușisem să-mi dau seama că sunt animații japoneze, însă tot simțeam o oarecare atracție pentru acea limbă necunoscută.

Aveam în jur de 8, 9 ani. Venisem de la ziua mătușii mele, și, ca de obicei, am ajuns acasă pe la 1 dimineața. Mama s-a dus repede să facă un duș, iar eu am deschis televizorul pentru a nu mă plictisi în timp ce așteptam. Era pe animax.

Ei bine, de data asta nu pot spune că a fost doar limba cea care m-a atras. 

Paradise Kiss a fost primul anime la care am vrut să mă uit cap-coadă.

La vârsta asta, poate părea ciudat, dar pe atunci era ca primul film de dragoste pe care l-am văzut. Încă țin minte ce mi-a trecut prin cap când am văzut scena și subtitrarea "My first kiss tasted like aphrodisiac filled with the fragrance of cologne": Cum pot arăta așa ceva? E normal ca la ora asta să dea așa ceva? Spune-mi! E normal?! 

Chiar și acum mi se pare una dintre cele mai frumoase replici dintr-un anime. 

Iar când am văzut într-un colț semnul de "interzis copiilor sub 16 ani" am înlemnit. Ca să fac haz de necaz, îmi amintesc că prima mea reacție a fost: Hehe, deci băiatul de care îmi place se poate uita la asta! Chiar mă întreb dacă acum face ce fac și eu...

Din acea seară, am continuat să-mi pun ceasul să sune la ora 1 dimineața pentru a mă uita la Paradise Kiss. Era vacanța de iarnă, așa că nu-mi făceam prea mari probleme din cauza somnului, însă dorința de a vedea cum progresează relația lui Yukari cu George nu-mi dădea pace. Mă simțeam din nou atrasă de limba lor. Era ca și o întâlnire după multă vreme cu ceva ce am iubit, ceva la care am ținut, dar am fost nevoită să renunț. Nu vreau să exagerez, dar mereu am simțit o conexiune ascunsă adânc între mine și Japonia. 

La început mi s-a părut o nebunie. Eram la granița dintre horror și extaz, ca atunci când am văzut o mică secvență din celebrul film American Pie (care pentru mine numai celebru nu poate fi, dar să nu deviez de la subiect). Dar cu timpul, am ajuns prizonieră în acea lume paralelă cu a noastră. Subconștientul meu greu mai făcea diferența dintre realitate și animație. Începusem chiar să sper ca într-o zi să întâlnesc un bărbat matur, elegant și atrăgător precum era George-san.

Nu știu dacă era naivitate vârstei sau partea diabolică a minții mele începuse să acționeze încă de atunci. Îi spun diabolică pentru că mereu am avut alte idei și alte fantezii decât copiii de vârsta mea, idei sadice, o imaginație deplasată, aș putea spune.

Însă am ajuns să mă îndrăgostesc de Paradise Kiss. Înainte să-mi dau seama, mă îndrăgostisem și de japoneză, de asemenea. 

3rd

Când a început școala, am fost iar nevoită să renunț. Pe undeva, regretam, însă eram conștientă că nu pot să trăiesc într-o animație pentru tot restul vieții mele.

Așa că mi-am văzut de drum. Anii treceau, iar cu Japonia am intrat mereu în contact. Ba câte un film, ba câte o carte, ba câte un curs. Toate treceau pe lângă mine, dar nu știam cât de mare influență au avut ele asupra copilăriei mele, în ciuda conexiunii ciudate de care v-am mai vorbit. 

Un mare impact asupra mea l-a avut o întâmplare din una din excursiile pe care le-am făcut împreună cu clasa. Am mers la o mănăstire, iar lângă autocarul nostru oprise unul cu turiști japonezi. Îmi amintesc cum îi priveam toți curioși și ne întrebam ce fac niște 'chinezi' la noi în țară.

Asta până când o doamnă a venit la noi zâmbitoare și a scos din poșetă o pungă plină cu bomboane, îndemnându-ne să luăm fiecare câte vroiam. La început am fost suspicioasă, mai mult o studiam pe ea decât bomboanele, dar văzându-mă privind-o atât de insistent, a venit mai aproape de mine și mi-a întins punga zâmbindu-mi.

În toată viața asta, nu cred că am fost mai impresionată de bunătatea unui om. Eh, poate doar de a bunicii...

Dar când îmi amintesc cum mereu când cineva lua o bomboană și îi mulțumea, ea îl corecta cu ありがとう (Arigatou=Mulțumesc), iar până nu repetai și tu după ea, nu se oprea. 

Până la finalul zilei am ajuns cu toții să știm că într-o anume limbă asiatică, la mulțumesc se spune Arigatou, iar la la revedere, さようなら (Sayounara). 

De asemenea, a mai fost și obsesia mea pentru filmul, și apoi cartea "Memoriile unei geishe"...

...apoi filmul Hachiko, pentru care s-a ridicat și o statuie în Shibuya, Tokyo...

...și mai apoi, fără să știu că e mâna unui japonez, m-am îndrăgostit de ecranizările după cărțile autorului englez-japonez, Kazuo Ishiguro, pe care am început să-l citesc mai apoi. 

4th

Cum am reușit eu să intru din nou în contact cu Japonia? Simplu. Tot prin Paradise Kiss. Însă nu, de data aceasta nu-mi mai puneam ceasul să sune pentru a mă uita la următorul episod, ci totul s-a întâmplat printr-un vis pe care l-am avut acum 2 ani. Nu mai știu în ce condiții, cum, unde, când, dar știu că eram din nou copilul ăla de 8-9 ani care se uita parcă absorbită de ecran la anime-ul de la 1 dimineața (căci așa obișnuiam să-i spun). 

A doua zi, m-am trezit cu ideea că trebuie să găsesc anime-ul ăla, altfel...Altfel nu am pace și gata. 

Aveam colegi care se uitau regulat la ele, așa că nu mi se părea ciudat, însă de unde să-l iau, unde să-l găsesc? 

Am început să caut prin vechile arhive ale canalului animax, până când numele de Paradise Kiss mi-a sunat cunoscut. Am dat un google search și l-am recunoscut imediat pe George, iar mare mi-a fost mirarea când am găsit anime-ul pe un site de seriale ce-l accesam zilnic-www.vplay.ro

Așa am ajuns să mă uit la anime-uri. Au urmat multe altele pe care nu le voi uita prea curând...Au fost NANA, Bokura ga Ita, Kaleido Star, Kimi ni Todoke, Vampire Knight, Death Note, Romeo x Juliet și altele de care nu îmi amintesc acum.

Apoi, după ce am aflat de manga, mi-am petrecut un an citind benzile alea desenate, dar pot spune că nu regret nimic. 

Odată cu manga, au venit și dramele japoneze, iar mai apoi j-music. De învățat limba am început încă de la cel de-al doilea anime la care m-am uitat: NANA. 

În timp ce descopeream această latură a divertismentului japonez, nu am putut renunța nici la literatură. Ryu Murakami, Haruki Murakami, Ishiguro, de care v-am vorbit deja, Nagai Kafu, Tetsuo Miura, Mitsuyo Kakuta, Naomi Suenaga și Kawabata Yasunari sunt toți cei pe care i-am încercat până acum. Marele meu noroc este că, deși nu am găsit cărțile lor la filiala principală din centru, le aveau măcar la biblioteca de limbi, traduse în limba engleză. A fost mai bine așa. Nu știu cât mi-ar fi plăcut să citesc Murakami în română...

Mai apoi, după ce obsesia mea ajunsese la un nivel atât de ridicat încât mereu căutam elemente comune în viața mea cu cele din viața unui cetățean japonez, am început să descopăr dramele coreene și k-pop-ul. Aș minți dacă aș spune că nu îmi place și Coreea, însă spre deosebire de Japonia, Coreea e doar o țară unde aș vrea să-mi petrec unele vacanțe, să merg la măcar un concert, iar despre dramele lor...Nu cred că voi putea renunța vreodată. 

Dar, din respect pentru pasiunea mea și pentru k-fani, voi dedica o mare parte din această pagină și statului Sud-Coreean. 

_______________________

În încheiere, aș vrea să precizez un lucru. Nu îmi place Japonia nici pentru cultura sa, nici pentru anime-uri și manga, nici pentru limbă, nici pentru popor, nici pentru relieful și așezările lor, nici pentru filmele, muzica sau literatura pe care o au. 

Îmi place Japonia pentru toate acestea puse la grămadă. Un singur element dacă ar lipsi, nu ar mai avea același farmec. Îmi place Japonia pentru orășelele mici cu străzi înguste și case frumos construite, pentru trenuri și pentru pomii de cireș, pentru...

Și de asemenea îmi place Japonia datorită faptului că mi-a oferit oportunitatea de a visa. Dacă nu era ea, o mare parte din imaginația mea și timpul meu ar fi fost acum irosit aiurea...

~Ronnie