Oglinda
Prima Amintire
O
briză de primăvară cucerise întregul câmp. Mici petale de sakura se răsuceau în
aer, învârtindu-se, plutind ușor deasupra tuturor. Dansau ca niște rotocoale de
vată sub umbra pomilor bătrâni. Vântul tremura, mișcând brutal crengile și
iarba. Cerul era senin, pete de lumină făcându-și loc printre copacii
împodobiți de verdeața primăverii.
Două fetițe, una cu părul tuns până
pe umeri și îmbrăcată într-o salopetă murdară în colțuri era ținută de mână de o copilă cu părul lung, îmbrcată într-o rochie suflată ușor de vânt.
Amândouă țineau în mainile libere câte un ghiozdănel greu, plin cu pietre. Le
târau după ele, provocând un zgomot enervant.
Erau singure la un capăt de pădure,
într-un câmp uriaș tăiat de un lac deasupra căruia se înălțase falnic un pod.
Chiar dacă ar fi fost cineva acolo, cu siguranță nu ar fi știut ce căutau acele
copile, singure. Poate întâmplarea era mai puțin tragică dacă măcar o altă
ființă s-ar fi arătat. Curiozitatea l-ar fi împins către cele două, însă...
Mergeau cu privirile îngropate în pământ, ținându-se de mână și
târând două ghiozdane pline cu pietre după ele. Asta era tot.
Nu-și vorbeau una alteia. Deloc.
Niciun sunet.
...Până când cea cu părul scurt se trase din strângerea de
mână, apoi se prabuși la pământ, privind cerul cu ochii înguști. Avea obrajii
roșii din cauza căldurii, și buzele uscate. Fetița cu părul lung se întoarse
imediat și își privi prietena stând în fund, uitându-se abătută în jurul
ei.
Oftă, apoi, dându-și ușor ochii peste cap,
îi zise pe un ton iritat:
-Yumi-chan, mai e puțin.
-Dar... Sayuri-chan...
Fetița cu părul lung, Yumiko, pe numele ei
întreg, privi neîncrezătoare către prietena sa, parcă nevenindu-i să o creadă.
Oftă înăbușit, apoi se ridică și întinse mâna către Sayuri, aceasta prinzând-o
fără ezitare și trăgând-o după ea.
-Haide, Yumi-chan, mai repede! îngână ea
din când în când.
Yumiko își târa picioarele pe ulița
pietruită, cu capul lăsat și pantofiorii roșii aproape înnegriți de praf. Avea
un mers săltat și lipsti de interes. Ochii îi erau obosiți, iar fruntea-i
transpira tot mai tare. Mai ofta din când în când, pentru a-i da de înțeles
prieteni sale că obosise mult prea tare pentru a continua. Sayuri însă, mergea
drept înainte, fără să se împiedice și fără să-i dea importanță lui Yumi. Doar
o trăgea după ea, ca pe o marionetă neînsuflețită. Ochii îi erau încordați,
trădând o determinare pe care puțini copii o aveau la o vârstă atât de fragedă.
Erau la poluri opuse—Yumi înfățișa inocența în toate formele sale, pe când Sayuri era ca un vârf de ac. Părea să înțepe tot ce-i ieșea în cale fără să
regrete. Poate părea crunt și lipsit de etică să o judec încă de pe acum, însă chiar și atunci era acel gen de persoană hotărâtă, convinsă, puternică.
Dar să revenim la firul narativ.
-Yumiko-chan...zise atunci Sayuri,
oprindu-se din mers.
Cu o mână ridicată instinctiv deasupra
frunții pentru a-și feri ochii de lumina soarelui, Yumi își luă inimia în dinți
și privi înaintea sa. Erau pe un pod de lemn, dar un pod rezistent, construit cam la o înălțime de patru-cinci metri deasupra unui lac adânc.
-...am ajuns, încheie ea.
Yumi își roti de trei ori privirea în stânga și-n dreapta,
cercetând atent în întregime lățimea podului. Strâmbă de două ori din nas,
apoi, fără să mai scoată un cuvânt preț de câteva secunde, sfârși prin a-i zâmbi cu
multă încredere prietenei sale. Dar nici ea nu știa pentru ce zâmbește. Fie că
era datorită atracției pentru peisajul impresionant, sau numai gândului că se
afla singură într-un câmp împreună cu Sayuri...Orice ar fi fost, Yumi știa că ceea
ce simțea era fericire. Nemotivata și dulcea fericire.
Au înaintat la fel ca până atunci, ținându-se de mână și târând
ghiozdănele după ele. S-au așezat apoi pe marginea podului, privind fascinate
apa limpede. Continuară să se țină de mână, iar ghiozdanele zăceau lângă ele.
Era o priveliște superbă—pomi de sakura, petalele florilor de cireș plutind în aer, iar cerul mai senin ca niciodată, zâmbind vesel către pământul
înflorit. Întreaga natură vuia de fericire, iar ele amândouă simțeau acea veselie
crescândă, acea bucurie nemărginită.
-Cum ai găsit acest loc? întrebă Yumiko, încă fascinată de
frumusețea a ceea ce se afla în fața ei.
-Mama mi-a zis de el, răspunse copila cu părul scurt. Mi-a zis că
aici e sufletul lui tati, și că aici stă el, acum că nu mai e cu noi. Mă miră
doar că vin aici în fiecare zi, dar nu îl văd nicăieri. Dar apoi mă gândesc că
are și alte lucruri de făcut...Nu poate lenevi toată ziua, așa, ca noi, copiii.
Dar mama spune că sufletul lui a venit aici pentru că tânjea după
vremurile apuse...
Yumi dădu din cap aprobator, cu
toate că nu înțelegea nimic din ceea ce prietena sa tocmai zise. Mintea ei de copil
nu putea percepe moartea—ceea ce înțelegea ea este că un om și-a abandonat
familia pentru a locui într-un câmp.
-Știi, Yumi-chan,
continuă Sayuri, uneori îmi este dor de tata...Acum jumătate de an, când tati a
plecat, i-am auzit pe niște bătrâni vorbind în fața unui stand cu ramen. Unul
din ei spunea ceva legat de despărțire, când o femeie i-a răspuns: Se numește egoism atunci când îți este
dor de o persoană care a plecat de lângă tine în căutarea propriei fericiri. Am
întrebat-o pe mama ce înseamnă asta, iar ea mi-a zis că se referă la cum un om
îl părăsește pe un altul pentru a fi fericit. Iar atunci brusc m-am gândit la
tata. Asta a făcut el, până la urmă. Așa că nu ar trebui să-mi fie dor...
Yumiko-chan mormăi un „mhm” apăsat, privind pierdută în gol.-
Dar, spuse ea, nu e normal să îți fie dor
de el? Dacă nu ar fi, atunci de ce toată lumea e tristă la o despărțire?
-La asta mă gândesc și eu. Așa că i-am zis
mamei, iar ea mi-a răspuns că e păcat să ne fie dor de o persoană, pentru că
oricum ar fi, o vom revedea, asta dacă o vom apuca pe drumul pe care și ea a
mers.
-Ce-ar trebui să însemne asta? întrebă
Yumi confuză.
-Se referă la vizită și regăsire, replică Sayuri cu o urmă de superioritate în glas. Poți vedea acea persoană dacă
faci ce a făcut și ea atunci când a plecat de lângă tine.
-Adică...Te referi la...A face același
lucru pe care l-a făcut tatăl tău? Asta înseamnă că-l vei regăsi?
Atunci, privirea lui Sayuri fu brusc atrasă
de o siluetă ce se mișca rapid în depărtare. Părea a fi un bărbat, probabil un
agricultor din zonă. Le privi câteva secunde fără să le acorde prea multă
atenție, apoi își continuă treaba. Deranjată de prezența lui, Sayuri își strânse
pumnii, ca un act de furie, dar își păstră vocea blândă.
-Da, Yumi-chan, prostuțo...Dacă voi face
ce a făcut și tata, înseamnă că-l voi revedea.
-Dar tu...Tu știi ce a făcut tatăl tău de
v-a părăsit?
-Nu prea știu, dar în ultimele zile am
încercat să aflu cât mai multe legate de asta. Am întrebat-o pe mama, pe
bunica, pe toți vecinii...Nimeni nu a vrut să-mi răspundă, decât o fată care
lucrează ca bucătăreasă pentru familia de lângă noi. Mi-a spus că tata nu ne-a
părăsit așa cum o fac restul oamenilor. E un alt fel de despărțire, și că-mi va
fi imposibil să-l revăd. Mi-a zis că el nu e o parte din acest câmp acum, ci o
parte din acest lac.
-Ehhh...Nu înțeleg...
-Tata nu a venit aici, tata a intrat în
lac și nu a mai ieșit. Tata nu e prin iarbă, niciodată nu va mai fi, tata e
printre peștii și buruienile ce se află sub noi. Mi-a spus că nu-l voi putea
vedea. Asta m-a făcut să plâng. M-a făcut să vreau să o bat.
Yumi abia putea înțelege lipsa de
acceptare a lui Sayuri și furia sa în fața unei sincerități atât de limpezi.
Știa că o deranja gândul că tatăl ei nu mai putea fi văzut, dar oare Sayuri chiar voia să-l revadă? Chiar era în stare?
Lacrimi reci țâșneau din ochii ei. Părul
lung era acum răsfirat de către vântul necruțător ce le dădea târcoale. Văzând tristețea prelinsă pe chipul prietenei sale, Yumiko îi luă mâna în a ei,
încălzind-o cu propria-i atingere nevinovată.
-Nu plânge, Sayuri-chan...
Inima părea că i se sfâșie în bucăți, iar
lacrimile îi înțepară și ei ochii. Plângeau amândouă sub o ploaie de sakura.
-Vreau doar, îngână Sayuri printre lacrimi,
să-l văd. Știu că pot. Trebuie doar să intru în apă. Tata e acolo, mereu va fi,
așteptându-mă pe mine să merg la el. Și vom putea fi fericiți. Așa mi s-a
spus...Dacă voi reuși să văd o astfel de persoană, care s-a despărțit de lumea
cunoscută cum a făcut-o și tata, atunci voi fi fericită.
-Vrei să zici că dacă intri în această apă
vei fi fericită? Și vei fi alături de tatăl tău? Cât va dura?
-Cât voi vrea eu. Mereu, fiecare noapte și
fiecare zi.
-În acest caz...Dacă intru cu tine, voi fi
și eu fericită?
Sayuri stătu câteva secunde tăcută,
meditând serioasă asupra întrebării puse. Într-un final, zâmbi printre lacrimi
către Yumiko, spunându-i:
-Sigur că da! Până la urmă și tu îl vei
vedea pe tata! Putem fi surori!
Yumi, care niciodată nu a avut vreun
părinte, se bucură la acest gând. Și mama, și tatăl ei muriseră într-un
accident când ea avea doar câteva luni. De atunci, locuise cu bunicii. Erau
singura familie pe care ea o cunoscuse, dar o iubeau nespus. Însă doar gândul
de a avea un tată, un tată care să o prețuiască precum o bijuterie...
-Vreau să vin cu tine, Sayuri-chan!
O schimbare de priviri și un zîmbet plin
de încredere—atât le-a trebuit. Câteva secunde mai apoi, amândouă fetițele
aveau ghiozdnele pline cu pietre puse în spate. Se țineau de mână, aplecate
deasupra podului. Chicoteau fericite printre lacrimile ce se pierdeau ușor-ușor
în aer.
Un', doi, trei secunde, apoi un zgomot uriaș.
Apa izvorâse ca dintr-o cascadă, picăturile izbindu-se unele de altele într-un
melancolic dans.
Agricultorul își întoarse speriat capul.
Tot ce văzu era liniștea domoală ce se așternuse asupra apei. Nu se mai auzea
niciun sunet.
Și
acum am ajuns să-mi împărtășesc memoriile cu voi de pe fundul unui lac. Poate
de aceea, paginile pe care le scriu sunt atât de ude...
