Tea Time

“If you remember me, then I don't care if everyone else forgets.” ― Haruki Murakami, Kafka on the Shore

vineri, 21 decembrie 2012

Maturitate

Maturitate

Dragostea...Cică e un sentiment...

Sub toate formele posibile, sub lumină și întuneric, sub fragmentele de text citite la umbra plopilor - se spune că e un sentiment care te ridică.

Te ridică? 

Ce prostie. Stau și mă gândesc la tot ceea ce am făcut până acum și realizez că viața mea a fost plină de orice dar numai de acel ceva nu. Am 15 ani, și totuși, când cineva mă întreabă de vârstă, mă fâstâcesc și am tendința de a răspunde cu 12. De ce? Pf. Nici eu nu știu.

Ar trebui să știu? Da, probabil da. Mereu am crezut că sunt destul de matură cât să...Ei bine, să pot afirma că sunt matură.

Dar pe măsură ce timpul trece realizez că maturitatea e mai complexă decât mă așteptam, și că, deși mintea mea zboară dincolo de limite, inocența mea a rămas la același nivel cu cea a unui copil de 12 ani. Se poate ca acum să retrag tot ce am zis și să afirm că sunt încă de 12 ani? 

Poate fizicul nu o arată...Dar undeva adânc în sufletul meu, încă tânjesc să fiu copil, copil - copil.

De ce unii vor să crească mai repede decât ar trebui? De ce încearcă să se maturizeze când de fapt, maturitatea se manifestă diferit la toți atunci când sosește timpul potrivit? Să fiu eu prea visătoare? Prea copilăroasă? 

Îmi e greu să cred că sunt singura care își dorește asta. Îmi e greu să cred că sunt singura care nu vrea să fie o parte din lumea celor mari încă. Îmi e greu să cred că sunt singura care nu vrea să se maturizeze, dar da...Au rămas prea puțini copii pe lumea asta.


~Ronnie

Read More

luni, 5 noiembrie 2012

De ziua ta

De ziua ta...

E probabil prima dată când mă bucur cu adevărat de ziua mea, dar sincer, nici eu nu știu de ce. Nu e ca și cum m-ar încânta faptul că am mai adăugat un an în istoria terorizantă și de neuitat a vieții mele mai mult decât aglomerată, dar cred că pentru prima dată a ajuns la mine iubirea unor oameni importanți.

Tot azi, pe lângă faptul că am realizat în sfârșit că prietenii îmi sunt mai aproape decât credeam, am constatat un lucru: oamenii oferă, însă nu toți îți cer înapoi.

Ar fi fals dacă aș spune că nu avem niște așteptări. Egoismul este, până la urmă, trăsătura definitorie de caracter a rasei umane, însă există persoane care nu trebuie să își afișeze un zâmbet fals pe buze ca să facă o faptă bună, persoane care împart fericire necondiționat, persoane care știu că atunci când plângi, plângi și gata; nu implori milă, nu delirezi, nu mori. Doar plângi. Ăsta e genul deoameni care aș vrea să-mi rămână mereu aproape.

Pe lângă toate cadourile ce le-am primit azi, a fost unul spectaculos. Cu toate că iubesc fiecare lucru semnificativ ce mi-a fost dat, trebuie să afirm-nimic nu se compară cu aprecierea celor mai apropiate persoane din viața mea. Și vă mulțumesc. 



Read More

vineri, 19 octombrie 2012

Ce am învățat

Ce am învățat

Ce m-au învățat cei mici: Niciodată nu voi mai fi așa. Timpul trece; în sufletul meu voi rămâne veșnic un copil, dar niciodată nu voi mai fi unul în adevăratul sens al cuvântului. Să fii copil nu înseamnă să te joci sau să fii mic. Să fii copil înseamnă să privești către bradul de Crăciun și să te întrebi când vine Moșul, să percepi moartea ca o pauză de la viață, să privești stelele și să te gândești: într-o zi le voi atinge.

Ce m-au învățat cei mari: Niciodată nu voi fi mare în adevăratul sens al cuvântului. Mereu voi mai avea de învățat ceva, și niciodată destul. Niciodată nu voi putea renunța la acel gram de inocență, de naivitate pe care o am de când m-am născut. Niciodată nu voi putea renunța la acea parte din mine care va spera mereu la zâne și unicorni...

Ce m-au învățat cei puternici: Puterea lor se măsoară în slăbiciuni. Nu există oameni puternici, oameni slabi, oameni care trec peste, oameni care uită. Sunt doar termeni ce nu pot fi definiți. Oamenii puternici sunt cei care reușesc să-și stăpânească emoțiile, oamenii care reușesc să-și ascundă cât mai mult chipul în spatele coperții pe care ne-o afișăm cu toții din frică. 

Ce m-au învățat cei slabi: Slăbiciunea nu se măsoară în lacrimi. Slăbiciunea e echivalentul unei pierderi și regăsirea acesteia atunci când aparține altcuiva. Slăbiciunea e legătura dintre dispariție și apariție, e pierderea speranței într-o lume în care nu există leac pentru tristețe. 

Ce m-au învățat cei îndrăgostiți: Dacă fericirea te face să zâmbești, iar tristețea te face să plângi, iubirea te face să simți tot și să nu mai simți nimic. Să fie un sentiment dulce? Un sentiment dur, aspru? Cred că e doar o bucurie regretabilă.

Ce m-au învățat cei solitari: Să fii singur nu înseamnă să nu ai pe nimeni alături sau să intri într-o depresie fără a mai avea vreo șansă de scăpare. Solitarii sunt oameni care dorm îmbrățișându-și aspirațiile, oameni care-și sărută până și cele mai mici bucurii, oameni care știu să trăiască plângând și râzând cu propria lor inimă. Oameni care nu împărtășesc nimic cu nimeni, dar oameni care reușesc să zâmbească sincer. Pentru că ei suferă doar alături de ei. 

Ce m-au învățat cei visători: Omul visător e cel mic, cel mare, cel puternic, cel slab, cel îndrăgostit, cel solitar



~Ronnie
Read More

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Oglinda - A doua amintire


Oglinda
A doua amintire

-Sayuri! Sayuri, mă auzi?! Sayuriii!
-Ehh...Yumi...Yumiko!  Yumiko! Trezește-te, Yumiko!
Ochii i se întredeschiseră ușor. Se aștepta să dea de chipul panicat al lui Sayuri, cu ochii răzbunători și o privirea dominantă, dar văzu în ceață patru fețe, mai toate nefamiliare.
-S-S-Sayuri...reuși Yumi să îndruge.
-Ohh, draga mea, ești bine?
Un glas cald se auzi în celălalt capăt al încăperii. Părea că-l cunoaște. Nu știa de unde, dar îi suna mult prea cunoscut. Însă nu era Sayuri. Oricât de multe glasuri ar auzi, Yumi era convinsă ca niciunul nu era ca al lui Sayuri.
Simțea cum plânsul o doboară. Refuză să se trezească, să-și deschidă ochii. Poate undeva, în adâncul sufletului său, era curioasă să afle cine e persoana aceea, atât de cunoscută ei. Însă nu avea puterea de a face asta.
Trupul îi rămase nemișcat iar ea se cufundă într-o visare feerică. Simți o înțepătură în ochi, iar fără să-și dea seama, o lacrimă scăpă de sub control și alunecă pe obrazul palid.
Cine mă vede plângând? Să fii tu, Sayuri?...


Copyright © 2012 Acesa
All rights reserved

Read More

Best Japanese Movie of 2010


Confessions
こくはく
Kokohaku


Nici nu știu ce să spun despre el. Cu ce să încep? Cu faptul că a fost mintea unui geniu cea care a creat o asemenea operă? Îi spun operă pentru că e printre cele mai bune filme pe care le-am văzut în viața mea, în sensul că e singurul la care am tresărit.

Dar nu pentru că îmi era frică. Nu e un film de groază. Am tresărit datorită suspansului pe care îl stârnește fiecare scenă. Apar schimbări neașteptate, adevăruri ies la iveală, adevăruri pe care nimeni nu le cunoștea, situația pare că se intensifică din ce în ce mai mult. 

Nu, chiar nu reușesc să-mi găsesc cuvintele potrivite. De mult voiam să postez un mini-review, dar nu am reușit tocmai din cauză că nu sunt eu destul de strălucită cât să vorbesc despre un film atât de bun.  Așa că voi posta trailer-ul, poate el vă va spune mai multe: trailer.

~Ronnie

Read More

duminică, 16 septembrie 2012

Oglinda - Prima Amintire

Oglinda
Prima Amintire

            O briză de primăvară cucerise întregul câmp. Mici petale de sakura se răsuceau în aer, învârtindu-se, plutind ușor deasupra tuturor. Dansau ca niște rotocoale de vată sub umbra pomilor bătrâni. Vântul tremura, mișcând brutal crengile și iarba. Cerul era senin, pete de lumină făcându-și loc printre copacii împodobiți de verdeața primăverii.
            Două fetițe, una cu părul tuns până pe umeri și îmbrăcată într-o salopetă murdară în colțuri era ținută de mână de o copilă cu părul lung, îmbrcată într-o rochie suflată ușor de vânt. Amândouă țineau în mainile libere câte un ghiozdănel greu, plin cu pietre. Le târau după ele, provocând un zgomot enervant.
            Erau singure la un capăt de pădure, într-un câmp uriaș tăiat de un lac deasupra căruia se înălțase falnic un pod. Chiar dacă ar fi fost cineva acolo, cu siguranță nu ar fi știut ce căutau acele copile, singure. Poate întâmplarea era mai puțin tragică dacă măcar o altă ființă s-ar fi arătat. Curiozitatea l-ar fi împins către cele două, însă...
Mergeau cu privirile îngropate în pământ, ținându-se de mână și târând două ghiozdane pline cu pietre după ele. Asta era tot.
            Nu-și vorbeau una alteia. Deloc. Niciun sunet.
...Până când cea cu părul scurt se trase din strângerea de mână, apoi se prabuși la pământ, privind cerul cu ochii înguști. Avea obrajii roșii din cauza căldurii, și buzele uscate. Fetița cu părul lung se întoarse imediat și își privi prietena stând în fund, uitându-se abătută în jurul ei.
Oftă, apoi, dându-și ușor ochii peste cap, îi zise pe un ton iritat:
-Yumi-chan, mai e puțin.
-Dar... Sayuri-chan...
Fetița cu părul lung, Yumiko, pe numele ei întreg, privi neîncrezătoare către prietena sa, parcă nevenindu-i să o creadă. Oftă înăbușit, apoi se ridică și întinse mâna către Sayuri, aceasta prinzând-o fără ezitare și trăgând-o după ea.
-Haide, Yumi-chan, mai repede! îngână ea din când în când.
Yumiko își târa picioarele pe ulița pietruită, cu capul lăsat și pantofiorii roșii aproape înnegriți de praf. Avea un mers săltat și lipsti de interes. Ochii îi erau obosiți, iar fruntea-i transpira tot mai tare. Mai ofta din când în când, pentru a-i da de înțeles prieteni sale că obosise mult prea tare pentru a continua. Sayuri însă, mergea drept înainte, fără să se împiedice și fără să-i dea importanță lui Yumi. Doar o trăgea după ea, ca pe o marionetă neînsuflețită. Ochii îi erau încordați, trădând o determinare pe care puțini copii o aveau la o vârstă atât de fragedă. Erau la poluri opuse—Yumi înfățișa inocența în toate formele sale, pe când Sayuri era ca un vârf de ac. Părea să înțepe tot ce-i ieșea în cale fără să regrete. Poate părea crunt și lipsit de etică să o judec încă de pe acum, însă chiar și atunci era acel gen de persoană hotărâtă, convinsă, puternică.
Dar să revenim la firul narativ.
-Yumiko-chan...zise atunci Sayuri, oprindu-se din mers.
Cu o mână ridicată instinctiv deasupra frunții pentru a-și feri ochii de lumina soarelui, Yumi își luă inimia în dinți și privi înaintea sa. Erau pe un pod de lemn, dar un pod rezistent, construit cam la o înălțime de patru-cinci metri deasupra unui lac adânc.
-...am ajuns, încheie ea.
Yumi își roti de trei ori privirea în stânga și-n dreapta, cercetând atent în întregime lățimea podului. Strâmbă de două ori din nas, apoi, fără să mai scoată un cuvânt preț de câteva secunde, sfârși prin a-i zâmbi cu multă încredere prietenei sale. Dar nici ea nu știa pentru ce zâmbește. Fie că era datorită atracției pentru peisajul impresionant, sau numai gândului că se afla singură într-un câmp împreună cu Sayuri...Orice ar fi fost, Yumi știa că ceea ce simțea era fericire. Nemotivata și dulcea fericire.
Au înaintat la fel ca până atunci, ținându-se de mână și târând ghiozdănele după ele. S-au așezat apoi pe marginea podului, privind fascinate apa limpede. Continuară să se țină de mână, iar ghiozdanele zăceau lângă ele. Era o priveliște superbă—pomi de sakura, petalele florilor de cireș plutind în aer, iar cerul mai senin ca niciodată, zâmbind vesel către pământul înflorit. Întreaga natură vuia de fericire, iar ele amândouă simțeau acea veselie crescândă, acea bucurie nemărginită. 
-Cum ai găsit acest loc? întrebă Yumiko, încă fascinată de frumusețea a ceea ce se afla în fața ei.
-Mama mi-a zis de el, răspunse copila cu părul scurt. Mi-a zis că aici e sufletul lui tati, și că aici stă el, acum că nu mai e cu noi. Mă miră doar că vin aici în fiecare zi, dar nu îl văd nicăieri. Dar apoi mă gândesc că are și alte lucruri de făcut...Nu poate lenevi toată ziua, așa, ca noi, copiii. Dar mama spune că sufletul lui a venit aici pentru că tânjea după vremurile apuse...
Yumi dădu din cap aprobator, cu toate că nu înțelegea nimic din ceea ce prietena sa tocmai zise. Mintea ei de copil nu putea percepe moartea—ceea ce înțelegea ea este că un om și-a abandonat familia pentru a locui într-un câmp. 
            -Știi, Yumi-chan, continuă Sayuri, uneori îmi este dor de tata...Acum jumătate de an, când tati a plecat, i-am auzit pe niște bătrâni vorbind în fața unui stand cu ramen. Unul din ei spunea ceva legat de despărțire, când o femeie i-a răspuns: Se numește egoism atunci când îți este dor de o persoană care a plecat de lângă tine în căutarea propriei fericiri. Am întrebat-o pe mama ce înseamnă asta, iar ea mi-a zis că se referă la cum un om îl părăsește pe un altul pentru a fi fericit. Iar atunci brusc m-am gândit la tata. Asta a făcut el, până la urmă. Așa că nu ar trebui să-mi fie dor...
             Yumiko-chan mormăi un „mhm” apăsat, privind pierdută în gol.-
Dar, spuse ea, nu e normal să îți fie dor de el? Dacă nu ar fi, atunci de ce toată lumea e tristă la o despărțire?
            -La asta mă gândesc și eu. Așa că i-am zis mamei, iar ea mi-a răspuns că e păcat să ne fie dor de o persoană, pentru că oricum ar fi, o vom revedea, asta dacă o vom apuca pe drumul pe care și ea a mers.

-Ce-ar trebui să însemne asta? întrebă Yumi confuză.
-Se referă la vizită și regăsire, replică Sayuri cu o urmă de superioritate în glas. Poți vedea acea persoană dacă faci ce a făcut și ea atunci când a plecat de lângă tine.
-Adică...Te referi la...A face același lucru pe care l-a făcut tatăl tău? Asta înseamnă că-l vei regăsi?
Atunci, privirea lui Sayuri fu brusc atrasă de o siluetă ce se mișca rapid în depărtare. Părea a fi un bărbat, probabil un agricultor din zonă. Le privi câteva secunde fără să le acorde prea multă atenție, apoi își continuă treaba. Deranjată de prezența lui, Sayuri își strânse pumnii, ca un act de furie, dar își păstră vocea blândă.
-Da, Yumi-chan, prostuțo...Dacă voi face ce a făcut și tata, înseamnă că-l voi revedea.
-Dar tu...Tu știi ce a făcut tatăl tău de v-a părăsit?
-Nu prea știu, dar în ultimele zile am încercat să aflu cât mai multe legate de asta. Am întrebat-o pe mama, pe bunica, pe toți vecinii...Nimeni nu a vrut să-mi răspundă, decât o fată care lucrează ca bucătăreasă pentru familia de lângă noi. Mi-a spus că tata nu ne-a părăsit așa cum o fac restul oamenilor. E un alt fel de despărțire, și că-mi va fi imposibil să-l revăd. Mi-a zis că el nu e o parte din acest câmp acum, ci o parte din acest lac.
-Ehhh...Nu înțeleg...
-Tata nu a venit aici, tata a intrat în lac și nu a mai ieșit. Tata nu e prin iarbă, niciodată nu va mai fi, tata e printre peștii și buruienile ce se află sub noi. Mi-a spus că nu-l voi putea vedea. Asta m-a făcut să plâng. M-a făcut să vreau să o bat.
Yumi abia putea înțelege lipsa de acceptare a lui Sayuri și furia sa în fața unei sincerități atât de limpezi. Știa că o deranja gândul că tatăl ei nu mai putea fi văzut, dar oare Sayuri chiar voia să-l revadă? Chiar era în stare?
Lacrimi reci țâșneau din ochii ei. Părul lung era acum răsfirat de către vântul necruțător ce le dădea târcoale. Văzând tristețea prelinsă pe chipul prietenei sale, Yumiko îi luă mâna în a ei, încălzind-o cu propria-i atingere nevinovată.
-Nu plânge, Sayuri-chan...
Inima părea că i se sfâșie în bucăți, iar lacrimile îi înțepară și ei ochii. Plângeau amândouă sub o ploaie de sakura.
-Vreau doar, îngână Sayuri printre lacrimi, să-l văd. Știu că pot. Trebuie doar să intru în apă. Tata e acolo, mereu va fi, așteptându-mă pe mine să merg la el. Și vom putea fi fericiți. Așa mi s-a spus...Dacă voi reuși să văd o astfel de persoană, care s-a despărțit de lumea cunoscută cum a făcut-o și tata, atunci voi fi fericită.
-Vrei să zici că dacă intri în această apă vei fi fericită? Și vei fi alături de tatăl tău? Cât va dura?
-Cât voi vrea eu. Mereu, fiecare noapte și fiecare zi.
-În acest caz...Dacă intru cu tine, voi fi și eu fericită?
Sayuri stătu câteva secunde tăcută, meditând serioasă asupra întrebării puse. Într-un final, zâmbi printre lacrimi către Yumiko, spunându-i:
-Sigur că da! Până la urmă și tu îl vei vedea pe tata! Putem fi surori!
Yumi, care niciodată nu a avut vreun părinte, se bucură la acest gând. Și mama, și tatăl ei muriseră într-un accident când ea avea doar câteva luni. De atunci, locuise cu bunicii. Erau singura familie pe care ea o cunoscuse, dar o iubeau nespus. Însă doar gândul de a avea un tată, un tată care să o prețuiască precum o bijuterie...
-Vreau să vin cu tine, Sayuri-chan!
O schimbare de priviri și un zîmbet plin de încredere—atât le-a trebuit. Câteva secunde mai apoi, amândouă fetițele aveau ghiozdnele pline cu pietre puse în spate. Se țineau de mână, aplecate deasupra podului. Chicoteau fericite printre lacrimile ce se pierdeau ușor-ușor în aer.
Un', doi, trei secunde, apoi un zgomot uriaș. Apa izvorâse ca dintr-o cascadă, picăturile izbindu-se unele de altele într-un melancolic dans.
Agricultorul își întoarse speriat capul. Tot ce văzu era liniștea domoală ce se așternuse asupra apei. Nu se mai auzea niciun sunet.
Și acum am ajuns să-mi împărtășesc memoriile cu voi de pe fundul unui lac. Poate de aceea, paginile pe care le scriu sunt atât de ude...

Copyright © 2012 Acesa
All rights reserved

Read More

Oglinda - Prolog

Oglinda
Prolog


            Într-o lume în care nici tu nu mai știi cine ești, într-o lume care te macină pe dinăuntru și lasă mult prea încet urme la suprafață, într-o lume care te rănește involuntar iar tu trebuie să te supui, să cazi în genunchi și să implori iertare, apoi să fii luat în râs, într-o astfel de lume, nici iubirea nu mai poate străpunge întunericul. Nici măcar dragostea sfântă, săruturile și atingerile pure, inocente, podoabe ale sufletului, așa numite sentimente, nici măcar acestea nu sunt destul de luminoase pentru a face ca ușa ce ne ține captivi să dispară.
            Cu toții suntem închiși într-o încăpere fără de fereastră. Stăm împreună, dar nu ne vedem chipurile, și totuși ne cunoaștem între noi-vocea, figura feței, comportamentul, gesturile. Iar afară, afară e lumină, ca o primă zi de mai, când totul lucește în jurul tău iar cerul zâmbește fericit, când până și soarele râde la chicotul sensibil al unui copil, însă noi, captivii, rămânem în umbră, fără să vedem nimic, fără să simțim nimic. Plângem împreună, dormim împreună, mâncăm împreunăm. Respirăm, dar nu trăim. Suntem ca niște prizonieri într-un iad mult mai înfiorător decât cel despre care se vorbește, pentru că acesta e real. Iar noi, în loc să ne bucurăm de cerul senin, ne privim într-o oglindă spartă, ne vedem în mii de reflexii, dar nu ne recunoaștem în niciuna.
            Suntem ceea ce se numește un înger negru, un înger pierdut. Noi, îngerii pierduți, ne scriem viața cu cerneală sângerie, fără a asculta de cineva. Atunci când un înger negru se întâlnește cu un înger divin, lumina și bunătatea este îndepărtată, iar frumusețea pură cade în păcat. Nimeni până acum nu s-a abătut de la regulă. Sacrul devine eclipsă, foaie dintr-o biblie profană.
            Și totuși...Este posibil...ca un înger pierdut să primească lumina unui înger divin? Ar însemna asta sacrificiu? Sau poate e doar o iluzie a unui înger ca mine, un înger pierdut ca micile fragmente de ceas printre foile unui jurnal învechit.
            Îmi caut îngerul divin, care să mă împingă către suprafață, către lumina unei zile de primăvară...


Copyright © 2012 Acesa
All rights reserved
Read More

© Tea Time, AllRightsReserved.

Designed by ScreenWritersArena

Cute Polka Dotted Pink Bow Tie Ribbon